Ian 16 2012

justitiaÎn urmă cu cîteva zile președintele Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), Horatius Dumbravă, a făcut o afirmație care ar trebui să ne dea mai mult de gîndit: în contextul discuțiilor despre propunerile legate de revizuirea Constituției, dumnealui a susținut că ar fi cazul să se reia discuțiile legate de necesitatea dreptului la inițiativă legislativă pentru CSM. Poate că această idee este nevinovată sau o simplă încercare de a introduce pe agenda publică o temă care mai fusese propusă (acum doi ani, sprijinită de PSD). Pentru a vedea că lucrurile stau altfel, mai mult, că această măsură, odată aprobată, ar fi echivalentă cu bomboana de pe coliva justiției române, să facem cîteva cuvenite precizări, pentru reflecție sau aducere aminte.

În Constituția României, la art. 74 se precizează că dreptul de inițiativă legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de minim de 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

Cu alte cuvinte, legile în această țară ce se vrea democratică sînt propuse de către parlamentari, apoi votate de Parlament, aprobate, legiferate etc. Are și Guvernul această posibilitate, dar numai în ceea ce privește hotărîrile și ordonanțele, deci acte normative din altă categorie decît cea a legilor. În momentul în care Guvernul este mandatat de către Parlament (în vacanța parlamentară) să dea ordonanțe de urgență, acestea sunt supuse ulterior aprobării Parlamentului, căci în orice democrație autentică puterea legislativă este separată de cea executivă și de cea judecătorească – iar asta de la John Locke citire, adică de pe vremea cînd pe plaiuri mioritice strămoșii noștri se ascundeau prin păduri sau dădeau foc recoltelor într-o încercare disperată, dar considerată de ei vitejească, de a face față invaziilor dușmane.

Ajungem acum la CSM. Ce aflăm de pe pagina instituției (http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9202)? Cum că CSM ,,apără corpul magistraților și membrii acestuia” (ai cui membri? Probabil, ai CSM; ca și cînd nu ar fi tot magistrați, ci ar fi măcelari sau gropari), împotriva oricărui act menit să aducă atingere independenței și imparțialității magistratului în înfăptuirea justiției. De asemenea, CSM apără ,,reputația profesională a magistraților” și ,,asigură respectarea legii”. Ordinea acestor trei misiuni nu este neimportantă, ci este esențială. De aici rezultă că misiunea principală a CSM ar fi aceea de a-i apăra pe magistrați de cei care îi atacă (cu vorbe sau cu pietre, care îi acuză de erori etc.). Abia pe locul trei, ca o misiune oarecum complementară, se află asigurarea respectării legii în această țară așa-zis democratică, numită România.

După această lungă trimitere, în urma căreia cititorii noștri vor fi simțit ceea ce am simțit și noi cînd am citit așa ceva pe pagina web a CSM, este obligatoriu un alt popas la Legea fundamentală. Surpriza surprizelor este ceea ce aflăm din art. 133, al. 1: ,,CSM este garantul independenței justiției”. Cu alte cuvinte, CSM trebuie să vegheze ca justiția să fie independentă. Independentă de politic, independentă de interese economice, financiare etc. Desigur, independentă în sensul că este oarbă, dar judecă drept; este legată la ochi pentru a nu vedea că îl judecă pe președintele țării, pe miliardar sau pe vreo vedetă locală. În schimb, judecă drept, adică face un act de dreptate, de reparație sau de pedepsire a unei încălcări a legii.

Apare acum în mod evident inconsistența misiunii CSM așa cum este prezentată pe pagina instituției (probabil preluată din vreo lege) și ceea ce se susține în Constituție. S-a produs o eroare categorială prin care s-a confundat misiunea de a fi garantul independenței justiției cu misiunea de a-i apăra pe magistrați. Or, Constituția spune chiar pe dos, nu pe magistrați trebuie să-i apare CSM, ci legea (legalitatea, dreptatea) trebuie să o apere CSM.

Sigur că se poate susține că nu trebuie exagerat: în ciuda unor cazuri celebre de erori, justiția funcționează bine. În urmă cu cîtva timp, dn. Alina Mungiu-Pippidi afirma că în proporție de 70 la sută justiția este corectă și dă soluții drepte. Dar să recunoaștem că 30 la sută eroare este imens, căci înseamnă că unul din trei cazuri anchetate, judecate, pedepsite are o soluție nedreaptă, neechitabilă. Faptul că este așa nu mai trebuie demonstrat. În fiecare zi presa este plină de cazuri de condamnări de oameni nevinovați, de condamnări de bătrînici, de scăpați de sub nasul polițiștilor și tribunalelor etc. Mai mult, faptul că la noi justiția se face în campanii (televizate) cu zeci de persoane reținute pentru mai multe zile și care apoi sunt eliberate, nemaiajungînd la nici un fel de proces, arată că justiția română stă sub semnul unei imense mascarade. Dar nu numai faza de început a justiției stă sub semnul nedreptății, dar și continuarea, ancheta, judecarea (în cazul fericit că se ajunge acolo) ori pedeapsa prezintă același caracter de nedreptate și injustiție. Există chiar și cazuri de tergiversare a judecății pentru a se ajunge la prescriere, cum se întîmplă cu celebrele cazuri privind dosarul revoluției ori al mineriadei din iunie 1990.

Aceste ultime două cazuri mi se par a fi paradigmatice despre starea justiției sau injustiției de la noi. În ce privește Revoluția, toată lumea știe că au fost în jur de o mie de morți. În fiecare din aceste cazuri s-au elucidat condițiile, s-au identificat autorii (în majoritatea cazurilor, din armată, miliție și securitate), dar dosarul Revoluției (cu mii de file) a stat blocat ani în șir. Probabil că strategia generalului Voinea a fost eronată: în loc să facă un megadosar, ar fi trebuit să facă o mie de dosare, cîte unul pentru fiecare om ucis în revoluție. Cum timpul scurs de la acele fapte s-a tot mărit, a intervenit prescrierea, deși recent de la CEDO am aflat că nu se pot prescrie asemenea orori. Totuși, personal mă îndoiesc că cei o mie de morți, și familiile lor, vor vedea vreodată dreptatea. În ce privește dosarul mineriadei, și aici lucrurile sunt simple și clare. S-a mers din tergiversare în tergiversare, din termen în termen pînă cînd a intervenit prescrierea. Toți cei implicați (anchetatori, procurori, judecători) au făcut ca și acest caz să se umple de ridicol și să arate starea deplorabilă a justiției. Sigur că trebuie adăugat că în dosar erau inculpați persoane politice din acea vreme, inclusiv Ion Iliescu, ceea ce a făcut ca dosarul să fie considerat politic, ca și cînd celebrul autor al sintagmei ,,băi, animalule” nu i-ar fi chemat pe mineri, nu le-ar fi mulțumit pentru că au readus ordinea cu bîta și tîrnăcopul, ghidați de lucrători în civil.

Un alt fapt extrem de sugestiv pentru o discuție legată de starea justiției sau injustiției în România postcomunistă este legat de erorile judiciare demonstrate. În România nu există, după cîte știu eu, vreun caz de judecător pedepsit de CSM pentru că a dat o sentință greșită ori de procuror care a instrumentat eronat dosarul astfel încît criminalii au scăpat sau nevinovații au fost pedepsiți. Nu există nici măcar o asigurare de eroare, cum e cazul la medici, căci este posibil ca erori omenești să fie prezente la orice ființă rațională. În schimb, există sute de cazuri de pierdere a proceselor la CEDO, cu milioane de dolari plătiți anual din banii contribuabililor. Acest fapt a devenit deja banal, ceea ce conduce la incredibila situație că se știu vinovații din fiecare proces pierdut dar nu s-a luat nici o măsură de pedeapsă (măcar simbolică) a celor vinovați.

Să ne mai întrebăm de ce vrea CSM drept de inițiativă legislativă? Credem că este prea evident ca să insistăm. În aceste condiții, nu trebuie să ne mirăm că în forurile europene se pune problema dacă România este un stat de drept: din perspectiva criteriului justiție, România nu îndeplinește criteriile minimale pentru a putea să se susțină că există dreptate, echitate și justiție.

Dincolo de aspectele formale, tehnice ale problematicii justiției, nu trebuie să scăpăm din vedere că dreptatea este o valoare fundamentală a democrației. Nu se poate clădi nimic într-o țară dacă nu are la bază această valoare. Or, prin actele și faptele justiției autohtone, România stă sub semnul unei injustiții foarte mari. Chiar dacă procentul este nu de 30 la sută, ci de 1 la sută, tot trebuie să se ridice imense semne de întrebare cu privire la legislație, proceduri, organizare ori la mentalitățile, corectitudinea și cinstea celor din justiție.

(Observator cultural, 7 iulie 2011)

Powered by Bullraider.com

Cine e online

Avem 16 vizitatori și niciun membru online

Număr de vizitatori

355177